PASTORALĂ LA

PRAZNICUL NAŞTERII DOMNULUI

2002

† NICOLAE

din mila lui Dumnezeu

Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în America şi Canada

Iubitului cler şi dreptmăritorilor creştini,
pace şi bucurie sfântă de la Hristos Domnul,
iar de la noi arhierească binecuvântare.

Prea Cucernici Părinţi,

Iubiţi Credincioşi,

Cu voia Domnului sărbătorim pentru prima dată împreună Praznicul Naşterii Mântuitorului. Anul care se încheie a fost binecuvântat de Dumnezeu pentru fiecare dintre noi şi pentru Arhiepiscopia noastră. Am avut un Congres Special Electoral în martie şi un Congres festiv încununat cu hirotonia şi instalarea noastră ca Arhiepiscop în iulie. Prezenţa Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist la Montreal a fost dătătoare de speranţă pentru Arhiepiscopia noastră care a pornit pe un nou drum. Bucuria Naşterii Domnului vine să desăvârşească această înlănţuire de evenimente din viaţa noastră. Să folosim acest prilej pentru a pătrunde taina acestui mare praznic.

Condacul Naşterii Domnului, întocmit de Sfântul Roman Melodul, ne dezvăluie ceva din misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu:

“Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte,

Şi pământul peştera Celui neapropiat aduce;

Îngerii cu păstorii slavoslovesc

Şi magii cu steaua călătoresc;

Că pentru noi s-a născut Prunc tânăr,

Dumnezeu Cel mai’ nainte de veci.”

Primul vers ne indică deja profunzimea tainei; conform profeţiilor Vechiului Testament, Mântuitorul lumii se naşte dintr-o Fecioară: “Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.” (Isaia 7, 14) O Fecioară, o făptură umană cu totul curată, a fost aleasă de Dumnezeu să împlinească planul din veci de salvare a lumii. Modul mântuirii este dincolo de înţelegerea noastră umană. Cum putem înţelege că o Fecioară poate naşte? Cum putem cuprinde faptul că o Fecioară poate da fiinţă Celui mai presus de fiinţă? Cine poate explica cum Creatorul a toate a primit să se nască în sânul creaţiei Sale? Nu numai Fecioara Maria a răspuns “fie mie după cuvântul Tău”, ci întreg pământul doreşte să-L cuprindă pe “Cel neapropiat”. Dacă făptura umană a oferit pântecele Sf. Fecioare, pământul îl primeşte pe Dumnezeu în sânul său, peştera, să se nască. “A aduce” peştera lui Dumnezeu semnifică a pune înainte, a oferi adăpost lui Dumnezeu să ia trup omenesc. Ceea ce ne arată taina smereniei Fiului lui Dumnezeu, care “Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om” (Fil. 2, 6-7). Primindu-l pe Dumnezeu, peştera devine “cer”, locul sălăşluirii lui Dumnezeu, cum ne spune Axionul Naşterii. Ceea ce ne descoperă profunda semnificaţie a Întrupării: Dumnezeu se pogoară pe pământ şi ia trup omenesc pentru ca pământul şi omul să se înalţe la Dumnezeu. Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu.

Condacul ne mărturiseşte mai departe bucuria celor ce au aflat Vestea cea bună. Nu împăraţii acestei lumi au adus slavă lui Dumnezeu pentru trimiterea Fiului, ci păstorii din preajma Betleemului. Ei au fost primii cărora îngerul Domnului le-a vestit naşterea lui Iisus: “Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11).  Şi tot ei primii care au auzit multimea îngerilor cântând: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Imnul pe care îl analizăm ne spune că păstorii i-au imitat pe îngeri şi au “slavoslovit”, adică au adus cântări de laudă lui Dumnezeu şi au vestit tuturor cele ce au auzit despre Prunc. Vestea de care i-a învrednicit Dumnezeu i-a transformat în Apostoli, în trimişi către popor să împărtăşescă bucuria că Dumnezeu le-a rânduit Mântuitor.

Păstorilor s-au adăugat magii. Cunoscători ai legilor acestei lumi ca unii care desluşeau mersul stelelor, dar şi cunoscători ai Scripturilor, magii au fost luminaţi şi conduşi de o stea spre a vedea cu ochii lor pe Mântuitorul promis. Cei ce se închinau stelelor, “de la stea au învăţat să se închine Soarelui dreptăţii”, după cum ne spune troparul Praznicului. Drumul magilor călăuziţi de stea a devenit drumul tuturor celor care vor să-L descopere pe Dumnezeul cel adevărat şi să I se închine.

“Că pentru noi s-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai’ nainte de veci”, încheie Condacul Naşterii. „Pentru noi şi pentru a noastră mântuire” Dumnezeu „cel bătrân de zile” s-a născut ca şi „Prunc tânăr”. Taina mântuirii omului prin naşterea Fiului lui Dumnezeu a ţinut seama de neputinţa naturii umane de a se mântui prin ea însăşi, de a sfărâma în sus orizontul închis al creaţiei supus repetiţiei şi morţii. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că, prin acest mod excepţional de naştere, Dumnezeu acceptă o temporalitate care nu contrazice eternitatea Sa, iar natura umană este restabilită în starea ei originară, fiind copleşită de Duhul dumnezeiesc. Dumnezeu intră in timp pentru a da sens acestuia. Ceea ce părea o curgere neîntreruptă către un sfârşit ca semn al îndepărtării de Dumnezeu, dobândeşte un înţeles prin producerea „singurului lucru nou sub soare, Întruparea Cuvântului”.

Înţelegerea cu mintea, după putinţa noastră, a tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu trebuie să fie însoţită de oferirea ieslei sufletului nostru Celui ce a acceptat să se pogoare din sânurile Tatălui pentru a ne mântui. Minunea din peştera Betleemului se poate repeta în fiecare suflet ce doreşte să imite acel „fie” al Sf. Fecioare. „Fie” înseamnă pentru fiecare un răspuns la chemarea lui Dumnezeu adresată tuturor oamenilor. „Fie” înseamnă deschiderea inimii noastre, dar şi a vederii şi auzului pentru a primi cu trezvie Cuvântul lui Dumnezeu şi a-l lăsa să rodească. „Fie” înseamnă ocrotirea acestui vlăstar încolţit în sufletul nostru de furtunile acestei lumi a falselor lumini. Acest „fie” ne va aduce bucurie şi pace, linişte şi alinare cerească.

Iubiţi credincioşi,

În cele 5 luni de la hirotonia şi instalarea noastră ca Arhiepiscop Dumnezeu ne-a ocrotit şi a revărsat prinos de binecuvântări asupra Arhiepiscopiei noastre. Am vizitat mai mult de jumătate din parohiile noastre, atât în SUA cât şi în Canada, şi am constatat cu bucurie râvna preoţilor şi a credincioşilor, ataşamentul şi dorinţa lor de a avea o biserică frumos împodobită care să le amintească de ţara şi Biserica părinţilor noştri. M-am bucurat să întâlnesc în parohiile noastre mulţime de copii şi tineri, semn de speranţă, dar şi de răspundere pentru viitorul Arhiepiscopiei. Am simţit dorinţa şi bucuria tuturor de a-l întâmpina pe noul lor ierarh şi de a-i transmite frământările, nădejdile şi proiectele de viitor pentru fiecare parohie în parte. Ceea ce m-a făcut să înţeleg măreţia misiunii ce ne aşteaptă, dar şi dificultatea ei datorită mărimii teritoriale a Arhiepiscopiei şi diversităţii problemelor.

Această misiune pe care am primit-o de la Dumnezeu nu se poate desfăşura oricum. Avem multe parohii înfiinţate cu aproape un secol în urmă de părinţii şi bunicii noştri care au imigrat pe acest continent şi nu au uitat Ţara şi Biserica lor. Prin jertfa lor ne putem închina noi astăzi în biserici clădite în stil ortodox şi românesc. Se cuvine să-i pomenim şi să le urmăm exemplul: să clădim noi biserici acolo unde cele existente au devenit neîncăpătoare sau în parohiile nou înfiinţate. Vom împlini astfel testamentul lor de a nu uita cine suntem şi de a transmite copiilor noştri ceea ce la rândul nostru am primit de la părinţi, credinţa ortodoxă.

Dar această misiune se referă şi la o altfel de prezenţă a Arhiepiscopiei noastre pe aceste meleaguri. Aceea la nivel de centru eparhial. Un centru eparhial va constitui o reprezentare a tuturor parohiilor noastre, va însemna o prezenţă activă a Arhiepiscopiei noastre în rândul celorlalte Biserici Ortodoxe şi a celorlalte confesiuni creştine de pe continentul Nord-American, va fi o casă a noastră a tuturor. Mulţi dintre dumneavoastră, preoţi şi credincioşi, cunoaşteţi decizia pe care am luat-o în Consiliul Arhiepiscopiei de a muta acest centru eparhial la Chicago. Este nevoie de o nouă misiune printre românii din acest oraş şi este o şansă unică de a organiza această misiune prin implicarea directă a Arhiepiscopiei. Vă îndemn părinteşte să sprijiniţi această idee şi să participaţi activ la împlinirea ei.

Îl rog pe Dumnezeu ca la acest praznic slăvit să vă dăruiască sănătate, pace, bucurii, spor în tot lucrul bun în slujba semenilor şi slava lui Dumnezeu. Vă îmbrăţişez frăţeşte în Hristos Domnul Cel născut în ieslea Betleemului şi vă urez Sărbători fericite şi La mulţi Ani!

Al vostru frate întru rugăciune către Dumnezeu,

† NICOLAE

Windsor,

Praznicul Naşterii Domnului, 2002

PASTORAL LETTER AT THE

FEAST OF THE LORD’S NATIVITY

2002

† NICOLAE

by the Grace of God

Archbishop of the Romanian Orthodox Archdiocese in America and Canada

To the Beloved Clergy and Right-Believing Christians,

Peace and Holy Joy from our Lord Jesus Christ,

And from us Hierarchal Blessings.

Most Reverend Fathers,

Beloved Faithful,

By God’s will we celebrate together for the first time the Feast of the Lord’s Birth. God has blessed each one of us and our Archdiocese during this year which is now drawing to a close. We held a Special Electoral Congress in March and a festive Congress in July, the crowning moment of which was our ordination and installation as Archbishop. For our Archdiocese that has set out on a new path, the presence of His Beatitude Patriarch Teoctist in Montréal was a gift filling us with hope. The Joy of our Lord’s Birth now comes to complete the circle of these events in our life. We should take this opportunity to delve more deeply into the mystery of this great Feast.

The Kondakion of the Lord’s Nativity, composed by St. Romanos the Melodist, reveals to us a measure of the mystery of the Incarnation of the Son of God:

“Today the Virgin gives birth to Him Who is above being,

And the earth offers a cave, to Him Whom no one can approach;

Angels and shepherds give glory,

Magi journey with a star,

For unto us is born a young child,

The Pre-existent God.”

The first verse already points out the depth of the mystery; consistent with the Prophets of the Old Covenant, the Savior of the world is born from a Virgin: “Therefore the Lord himself will give you a sign. Look, the Virgin is with child and shall bear a son, and shall name him Immanuel” (Isaiah 7:14). A Virgin, a human being totally pure, was chosen by God to fulfill the eternal plan for the salvation of the world. The manner of salvation is beyond our human understanding. How can we comprehend that a Virgin gives birth? How can we comprehend the fact that a Virgin can give being to Him Who is beyond being? Who can explain how the Creator of all accepted to be born from the womb of His own creation? Not only is it the Virgin Mary who responds “be it done to me according to Your word,” but the whole earth longs to contain the “One Whom no one can approach.” If humanity offered the womb of the Holy Virgin, the earth receives God to be born in its bosom: the cave. “To offer” the cave to God means to present, to provide shelter to God so that He might take on human flesh. This is what shows us the mystery of the humility of the Son of God, “Who, though He was in the form of God, did not regard equality with God as something to be exploited, but emptied Himself, taking the form of a slave, being born in human likeness” (Philippians 2:6-7). In receiving God, the cave becomes “heaven,” the dwelling place of God, as the Axion of the Nativity tells us. This is what shows us the deep meaning of the Incarnation: God descended to earth and took on human flesh so that earth and man might ascend to God. That which is impossible with men, is possible with God.

A little further on the Kontakion show us the joy of those who found the Good News. It was not the kings of this world that gave God glory for sending us His Son, but rather the shepherds in the vicinity of Bethlehem. They were the first ones to whom the angel of the Lord announced the birth of Jesus: “Do not be afraid; for see — I am bringing you good news of great joy for all the people: to you is born this day in the city of David a Savior, who is the Messiah, the Lord” (Luke 2:10-11). And it was these very people who first heard the multitude of angels sing: “Glory to God in the highest heaven, and on earth peace among those whom He favors!” (Luke 2:14) The hymn that we study tells us that the shepherds followed the angels’ example and “gave glory,” that is, they lifted up songs of praise to God and then announced to everyone what they had heard about the Babe. The News which they had been made worthy of by God transformed them into Apostles; in being sent to the people in order to share their joy that God had provided for them a Savior.

To the shepherd are added the Magi. Knowledgeable of the laws of this world being intense observers of the movement of the stars, but also knowledgeable of the Scriptures, the Magi were enlightened and led by a star to see with their own eyes the promised Savior. Those who worshipped the stars, “were by a star taught to worship the Sun of Righteousness,” as the Troparion of the Feast tells us. The path of the Magi guided by the star has become the path of all those who wish to discover the true God and to worship Him.

The Kontakion closes with “For unto us is born a young Child, the Pre-existent God.” “For us and our salvation” God “the ancient of days” is also born as “a young Child.” The mystery of human salvation through the birth of the Son of God took account of the weakness of human nature to save itself by its own means, to break through the closed horizontal loop of creation subject to repetition and death. St. Maximos the Confessor says that through this exceptional form of birth, God accepted temporality which does not contradict His eternity, and human nature is restored to its original state, being overcome with the Divine Spirit. God enters time in order to give it meaning. That which seemed like an unstoppable flow toward death as a sign of our alienation from God, acquires meaning through the creation of “the only new thing under the sun: the Incarnation of the Word.”

Comprehending the mystery of the Incarnation of the Word of God, according to our ability, must also bring the offering of the manger of our soul to Him who accepted to descend from the Father’s bosom for our salvation. The miracle that came from the Cave in Bethlehem can be repeated in each soul that wishes to imitate the “Be it done” of the Holy Virgin. “Be it done” means for each of us a response to God’s call that was addressed to all of humanity. “Be it done” means opening our hearts, and also our eyes and our ears to receive the Word of God with watchfulness, and allow Him to bear fruit in us. “Be it done” means to watch over sprouts taking root in our souls, protecting it from the storms of this world of false lights. This “Be it done” will bring us heavenly joy and peace, calm and comfort.

Beloved faithful,

In the five months since our ordination and installation as Archbishop, God has preserved us and poured down upon our Archdiocese the gift of His blessings. I have visited more than half of our parishes, both in the United States and in Canada and I happily discovered the zeal of the priests and faithful, their affection for and desire to have a beautifully adorned church that reminds them of their homeland and their parents’ Church. I rejoiced at meeting so many children and young people in our parishes, a sign of hope but also of responsibility for the future of our Archdiocese. I felt everyone’s desire and joy at meeting the new hierarch, and their concerns, hopes and plans for the future for each particular parish. This has made me understand the great mission which awaits me, as well as its difficulties given the vastness of the Archdiocese’s territory and the variety of its problems.

This mission that we have received from God cannot be developed in any which way. There are many parishes founded almost a hundred years ago by our parents and grandparents who immigrated to this continent and did not break with their homeland and their Church. Through their sacrifice today we can worship in churches built in a style both Orthodox and Romanian. It is appropriate that we should remember them and follow their example: we should build new churches where those that exist cannot accommodate the numbers as well as where there are new parishes. In this way we will complete their legacy and not forget who we are while transmitting to our children that which we in our turn have received from our parents: the Orthodox faith.

And this mission also refers to the presence of our Archdiocese in this territory, that is on the level of an Archdiocesan center. An Archdiocesan center will be an embodiment of all of our parishes, it will mean an active presence of the Archdiocese in and among the ranks of the other Orthodox Churches and the other Christian denominations on the North American continent. It will be a house for all of us. Many of you, priests and faithful, know of the decision taken by the Archdiocesan Council to relocate the Archdiocesan center to Chicago. There is a need for a new mission among the Romanians of this city, and it is a unique chance to organize this mission through the direct involvement of the Archdiocese. I urge you, with fatherly affection, to help this idea along, and to actively participate toward its completion.

I pray to God that this Glorious Feast will bring you health, peace, joy, and furtherance in all good things in the service of our neighbor and to the glory of God. I embrace you with a brotherly embrace in Christ our Lord, Who was born in the manger of Bethlehem, and I wish you a Blessed Holiday season and Many Years!

Your brother and intercessor before God,

† NICOLAE

Windsor,

Feast of the Lord’s Nativity, 2002